Jurnal de voluntar amator – Episodul cu soare

Cioc, cioc, am ciocănit și azi pământul la Pădurea Transilvania 5.0. Plantarea numărul 4 pentru prunc și 5 pentru mine și absolut cea mai faină și cea mai grea. Fiecare plantare are un episod aici pe blog, dacă sunteți curioși de cum au decurs ostilitățile de-a lungul anilor, luați de citiți: 123, 4.

Am avut vreme incredibilă, am stat pe lângă niște puști foarte faini și puternici, am avut un responsabil de parcelă organizat și pragmatic, am avut croissante bune la noi, am avut o șopârlă în vizită și am făcut echipă faină cu Andreea și pruncul meu cel grozav.

Mă gândeam să vă zic de ce facem asta și de ce nu ne lăsăm încă de treabă, pe lângă motivul evident de a da ceva înapoi pădurii în schimbul a tot ce îi luam:

  1. activitatea asta e a mea și a lui. Suntem o echipă, eu cu el și el cu mine. Eu sap groapa, el pune puietul și îl acoperă cu pământ, eu bătătoresc, el mai pune pământ, eu plec la următoarea groapă, el mai meșterește ceva.
  2. an de an învățăm cum să fim mai pregătiți ca să rezistăm mai mult. Am ajuns la formula magică de: 2 Snickers, 2 Croissante cu ciocolată și o pungă de chipsuri. Așa, copilul funcționează cele mai multe ore fără să se dea bătut. Pentru el e un mic maraton și când se vede lucrând cot la cot cu adulți se simte mare.
  3. an de an prinde mai mult curaj. Merge să ia puieți sau apă sau împrumută de la alții o sapă. Deși pare nimic, pentru el e un efort destul de mare să vorbească cu necunoscuți sau să ceară lucruri, așa că azi când a plecat cu o tanti să strângă pungi goale rămase de la sticlele de apă a fost mare lucru.
  4. an de an îl văd mai implicat și mai puternic. Anul ăsta nu s-a lăsat până nu a săpat el cap-coadă câteva gropi și credeți-mă că nu a fost ușor deloc.
  5. anul ăsta l-am simțit plin de mândrie că el știe deja cum se plantează un copac și nu mai are nevoie să asculte instrucțiunile. L-am pus să le asculte totuși și a constatat, tot mândru, că nu știa o chestie și că a mai învățat ceva.
  6. nu are nimic de câștigat din munca asta. Absolut nimic, în afară de o brățară, dar stă și povestește cum în timp acolo o să se mute căprioare și veverițe și iepuri și că poate o să le placă, deci învață să dea ceva din care nu are niciun câștig.
  7. învață că natura trebuie îngrijită și că are o datorie de a nu-și bate joc de ea și nici de munca pe care o face. Povestea asta cu grija o înțelege mai bine când se chinuie să planteze căt poate el de corect un puiet pentru ca să nu fie smuls la prima ploaie zdravănă sau sufocat de iarbă.
  8. a zis că îi place.

Mă gândeam să vă mai rog doar să luați poveștile astea ca posibilă inspirație și atâta tot. Eu, vă pupez și mă duc să îmi pun un pic de gheață pe mână, căci eu tot nu învâț să nu mă țin de sapa aia ca de viața mea. 😉

Pentru Martha, cea de 30

Prietena mea Martha face 30 de ani peste 2 zile și nu pare lovită de fericirea momentului.

Nu am știut ce să îi zic când am povestit. Câteodată cuvintele mă ajută mai bine în scris, așa că iată:

Draga mea Martha, cea de 30 de ani

Îi un căcat. Un mega căcat că faci 30 de ani. E un căcat mai mare acum decât atunci când făceai 29 de ani, dar numai pentru că schimbând o cifră sesizezi mai acut că te duci pe apa sâmbetei ca mâțul pe prun. De fapt te duceai și la 29 fix la fel ca la 30 și la fel ca la 23 și la fel ca la 38. Eu sunt blocată de mulți ani la 27, deci deși zic că știu ce simți, de fapt nu am nicio idee, dar am citit că oamenii simt nevoia să creadă că sunt ascultați așa că te-am ascultat.

No, acuma să o luam pe aia dreaptă… ai vreo soluție la chestia asta cu 30? Dacă o găsești să îmi zici și mie, te rooggg.

Până atunci însă, hai să fim serioase și să ne gândim la ce ai azi. Ai un business făcut din pasiune și nebunie maximă. Ai o energie incredibilă. Ai o freză tare și ești destul de sexi pentru o băbăciune. Ai o groază de oameni care cred în tine și o mamă mega cool. Plus de asta ai toate oasele întregi și toți dinții intacți, ceea ce acum vreo 70 de ani era o chestie rară la vârsta ta. Pari a fi pe val, dacă stai să te gândești bine.

No, ia mâța aia pufoasă în brațe, fă-ți o freză tare și un super selfie și apoi afundă-te în butoiul cu melancolie arătând grozav. O să ieși tu de acolo rapid, că nu ai timp de prostii și îți bate la ușă un cârd de copii gata oricând să îți tragă un pârț în nas pe când îi sprijini pe panou.

You rock!, indiferent că azi parcă ți se vedea un rid nesimțit 😉

Cu drag,

Una care o sa plângă ca tine peste 2 ani

O declarație în celofan

Pe la ora 16 sună telefonul. Fostul proprietar de la țară ne spunea că l-au sunat din sat că ne curge apa groaznic în curte. Probabil că se crăpase un robinet.

Minunatul soț plecat, eu depășită de situație. Reușesc să vorbesc cu vecina, îmi spune că o să cheme ea instalatorul satului.

Ca prin minune dau de oamenii ăștia care m-au ajutat și în 30 de minute rezolv problema. După aia am stat încă 30 de minute la povești cu vecinii, pentru că mi-am dat seama că pot rezolva orice, direct în sat, dacă îmi fac destule relații și vorbesc cu destui oameni. Practic, știau tot ce se întâmplă la noi în curte. Când venim, când plecăm, ce am plantat, cum ne-am uitat la cer și încă o dată îmi validam învățătura anului trecut, cea legată de relațiile umane.

Soarele apunea pe când m-am întors spre casă. Singură în mașină, cu un cântec absurd pe fundal, mi-am scos sandwich-ul pus de mama.

Pâine, caș, castravete. Mie nu îmi place cașul. Pâinea era groaznic de dulceagă. Totuși, sandwich-ul era divin pentru că venea fix la momentul potrivit.

Acolo, în mijlocul autostăzii, mi-am dat seama că sandwich-ul ăsta e limbajul iubirii de mamă. Un mic te iubesc spus stângaci și timid de un părinte care a crescut în generația în care nu au învățat de mici cum sună un te iubesc părintesc și nici nu au învățat cum să spună propriului copil că îl iubesc.

Și eu pe tine, mama 😉 (de la generația care își tocește copiii cu te iubescuri și cu pupe)

Ovidiu Alexandru R.

Ovidiu Alexandru, ah, ce ochi, ce freză depeche, ce frumos cred că era. Prima mea iubire. Clasa a doua sau a treia. Stăteam în banca a treia de la perete, pe stânga. El stătea în banca a patra, în spatele colegului meu de bancă.

Eu eram o ochelaristă cu părul veșnic scurt și ciufulit, cu haine neîngrijite și încă nu aflasem că nu aveam să fiu niciodată o tipă din aia faină, ci o mediocră care nici măcar nu o să se mai chinuie să alerge după frumoși când o să afle adevărul ăsta.

I-am scris un bilet. I-am zis că îmi place de el și dacă îi place și lui de mine îl invit să ne vedem într-o sâmbătă afară. Nu a venit și nici nu a zis nimic.

După multe săptămâni, învățătoarea o chema pe mama la școală. De cât timp era ea învățătoare nu mai văzuse așa ceva. Colegul Neluțu găsise biletul și i-l pasa pe sub masă colegului Radu tocmai când învățătoarea trecea și a întrerupt traseul biletului meu plin de iubire și speranțe.

Mama mi-a ținut monologul cu ce sunt prostiile astea și că la vârsta mea cum să îmi stea capul la așa ceva, că să nu mă mai prindă, că școala e cea mai importantă, că..,că… În tot timpul discursului eu vedeam numai că în mâna ei biletul meu avea un alt bilet lipit de el.

L-am căutat peste tot. Eram sigură că îl aruncase. Pe mine m-au mutat în banca a doua de la geam. Ovidiu Alexandru nu mai zicea nimic. Nici eu nu mai ziceam nimic către el. Tot atunci am decis că nu o să mai zic nimic vreodată nici către vreun adult despre ceva ce ei nu puteau înțelege oricum.

După mulți ani am găsit un bilet în dulăpiorul din baie. Îngălbenit și plin de praf. Era biletul meu. De el era lipit biletul lui. Și lui îi plăcea de mine, dar nu putuse veni la data respectivă și mă invita la altă întâlnire. Era prea târziu. Ovidiu Alexandru nu mai avea freza depeche, fuma în spatele școlii și se pupa după ore cu o tipă bună. Eu eram tot cu ochelari gigantici și cu părul dubios, plus ceva coșuri și mă chinuiam să mă integrez într-un grup care era deja cu mult peste nasul meu.

Ștergeam praful și am dat peste o foaie. Un desen cu o casă mică în care erau doi omuleți. Dedesubt scria Și eu te iubesc , iar deasupra numele lui și al ei. Am zâmbit și am pus hârtia la loc. Băiatul meu cel mare este îndrăgostit.

Seara, am luat din raft Brotacul îndrăgostit, i-am pus pe băieți în pat și am povestit cum îți face inima pâc-pâc când ești îndrăgostit și cum nimic nu e mai fain decât să fii amorezat de o rață. I-am întrebat dacă lor le face inima pâc-pâc. Marele a zâmbit și și-a băgat capul în pernă. Micul a șoptit doar: Arriaaaa.

Poveștile nespuse ale unui blat de bucătărie

O ea, ușor blondă, ușor obosită după o zi lungă, încă în rochia de serviciu, dar absolut minunată.

Un el, ușor grizonat, ușor obosit după o zi lungă, încă în hainele de serviciu, dar incredibil de sexi.

Un blat de bucătărie, ușor plin de firmituri, ușor necurățat, dar plin de mâncăruri ușoare și reci, potrivite pentru o cină.

Tăcere. Ambii stau în picioare lângă blat. Fiecare ciugulește ceva. Din când în când se mișcă de pe un picior pe altul.

Ea rupe tăcerea: Auzi, ție îți e dor de copii?

El înghite încet și răspunde: Nu. Ție?

Ea se uitâ rușinată în jos și răspunde timid: Nu încă.

Tăcere. Ea mai scoate un avocado din frigider. El îi întinde cuțitul ca să nu mai murdărească încă unul.

Ea îi spune: Auzi, oare nu o putem suna pe mama ta să îi mai țină o săptămâna?

El râde.

Ea nu.

El răspunde: Dacă nu ne e dor de ei nici săptămâna viitoare atunci suntem părinți denaturați?

Ea râde. Își toarnă un pahar cu apă și pornește espresorul.

Stă un pic pe gânduri: Auzi, eu plec să îmi iau niște cărți și o pereche de pantofi și după aia promit că o să îmi fie dor de ei un pic mai tare.

El râde: Perfect, eu plec la sală.

Adevărul dintre Facebook și banca din parc

Deschizi social media și sar asupra ta poze de familii fericite, copii frumoși făcând lucruri brave, familii zâmbind la ski, citate despre familie și iubire și te uiți la familia ta și te întrebi ce naiba faci tu greșit de nu îți ies pozele minunate și niciunul nu stă nemișcat și nici activitați prea exotice nu aveți și nici povești despre teme făcute perfect și nu îți mai amintești ultima dată când ai fi putut apuca să îți vină ideea unei poze în loc de a-ți despărți pruncii din a se cafti din orice.

Mergi în parc și te lipești de niște mămici care povestesc aprinse despre copii lor nepăsători, indolenți, plictisiți de toate, vorbind urât și veșnic necooperanți și te întrebi tăcută ce naiba o fi cu copii lor căci tu parcă nu ai chiar așa probleme. Ai tăi nu fac aia sau ailaltă, se poartă chiar frumos câteodată și nu vorbesc urât și se descurcă binișor la școală și te mai și ajută, deci ce o fi cu copiii ceilalți?

Adevărul dintre Facebook și banca din parc este că copiii tăi vor fi tot timpul mai dificili ca cei de pe Facebook, dar mai buni ca cei de lângă banca din parc. Adevărul e că niciodată cineva nu își va pune poze pe Facebook cum își ceartă copiii și niciodată cineva nu va fi interesant în parc dacă povestește numai ce cuminți și tari sunt copiii lui. În poze vrem să fim decupați din Neckerman, în parc vrem să fim iarași cei mai tari din gașca din liceu și ne prinde sindromul James Dean prin transfer către copii.

Mno, probabil că copiii tăi sunt normali ca și tine… nici mai cu moț și nici mai fără moț față de alții, iar familia ta e fix la fel ca toate celelalte și toți ne trezim zilnic cu fața la cearceaf și cu speranța să nu se trezescă pruncii înainte să ne bem cafeaua.

Dacă vrei să rămâi cu ceva din interacțiunile cu părinții din parc, eu zic să te uiți la cum se poartă ei cu copiii lor, să vezi ce îți place și să furi. 😉

Dacă vrei să rămâi cu ceva de pe Facebook, eu zic să te oprești și să privești ce îți răspunde la întrebarea: Ce pot învăța eu de aici?, iar la restul să le zici scrool.

Dus mai departe, dacă ai lua orice interacțiune cu Ce pot învăța eu de aici?, în loc de Cum pot să le arăt că și eu sunt tare? ai ajunge în raiul zen a lui Rumi și ai deveni imun la autoflagelare (acuma no, poți folosi biciul la chestii mult mai interesante… numa zic).

Discuții întrerupte

Stătea deja de o oră cu ochii pironiți în tavan când s-a decis că nu mai are rost să se mai chinuie să doarmă. Somnul o ocolea de mult, dar în ultimele zile parcă îi devenise dușman. De câte ori reușea să adoarmă, vise triste și pline de durere o întorceau la tăcerea nopții și la umbrele de pe tavan.

Era prea devreme să se ridice din pat. A început să îi vorbească ca de atâtea ori în ultimii ani. I-a fost sprijin și speranță când se lupta pentru el, pentru ea, pentru toți. Câteodată îi părea așa de aproape, ca peste abia câteva secunde să dispară înecat în disperarea cu care se agăța de el. Rece și departe câteodată, cald și aproape altădată.

Tăcerea casei goale e tăiată brusc de o voce. De unde vine vocea? Ce e asta? Ce se aude? Nu e din camera mea.

O voce rece, metalică.

Doamne, ce e asta? Am înnebunit? Vorbești cu mine? Nuu, nu se poate. De ce să nu se poată? Dar eu nu merit să vorbescă cu mine. Doamne Dumnezeule.

Tăcere. Iarăși tăcerea rece.

Dacă totuși a intrat cineva în casă? Caută în debara bastonul vechi și iese temătoare din cameră. Se îndreaptă spre bucătărie când aude iarăși glasul rece. Strânge cu putere bastonul și trântește ușa de perete.

”Alertă de urgență. Acesta este un mesaj….”

Morții mă-sii cu tehnologia și RO-ALERT-ul vieții. Nici să vorbești în pace cu Dumnezeu nu mai poți.

Scuze Doamne că am înjurat un pic.