O aventură de vară

Anul trecut prin iulie băiatul ne-a anunțat că el e prea mare să mai meargă vara la grădiniță și că face orice numai să nu îl mai trimitem.

Am aranjat cu bunicii cum au putut și ei, dar ne rămâneau câteva săptămâni neacoperite. Așa că ne-am luat inima în dinți și am înscris copilul într-o tabără cu instructoarea lui de cățărat.

Cu o săptămână am aflat că apăruse o problemă și ea nu o sa vină de la inceput, ceea ce lăsa copilul pe mâinile altor doi instructori pe care noi nu îi cunoșteam, dar copilu îi știa de la sală. Am zis gata, anulăm și vedem noi ce și cum mai departe, doar nu putem lăsa bietul băiețel de 6 ani să plece în prima lui tabără singur și neprotejat printre străini. Atunci soțul meu a pus piciorul în prag și mi-a oprit nebunia maternă.

Cu inima ca un purice congelat am lăsat copilul lunea dimineața la Centrala de escaladă și am jucat pe dura în timp ce îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii.

În următoarea săptămână am stat cu degetul pe refresh-ul paginii Centralei, unde puneau poze zilnic cu ce făceau și mi-a tremurat mâna de vreo 400 de ori pe telefon, dar nu am dat niciun apel să văd ce fac.

După câteva zile a mers în tabără și instructoarea iubită a lui Hori și am rugat-o să îl pupe dulce pe prunc. Așa am primit proba că copilul sclipea de veselie:

Au cățărat, au mers prin peșteri, s-au dat cu tiroliana, au stat la foc de tabără, au făcut gulaș, au dormit în rulote, s-au jucat cu nămol și Hori delicatul a reușit să nu se spele o săptămână întreagă.

Anul ăsta? Mi-am luat deja clești de nas și rezervă de detergent și e pregătit iarăși de tabără fără nicio emoție ci numai cu entuziasm.

Pe prietenii noștri de la Centrală îi găsiți aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1145872228886722&id=188921284581826. Anup ăsta au trei tabere. Dacă vreți să cunoașteți vedeta acestui blog, în 2 iulie își ia zborul cu ei.

Curajul și eliminarea îngrijorărilor materne se găsește aici: https://www.liquor.com/brands/cointreau/#gs.TJ2WfZo

Scrisoare de la o resursă

Salut

Eu sunt resursa de project management, alocată pe câteva proiecte, dintr-un excel cu resurse. Eu, ca și colegii mei, suntem resursa umană a unei companii. Mai există și alte feluri de resurse non-umanoide, gen calculatoare sau imprimante sau căni de cafea.

Mie îmi place să cred că în marea schemă a unei companii sunt mai mult decât o resursă, deși, perfect tradus din engleză și pus în toate cărțile posibile sunt o resursă, așa e, și nu pot nega. Numai că, atunci când îmi zici resursă în limbajul zilnic, mie îmi sună foarte prost. Îmi sună ca și când sunt o cană pe care o iei, o speli, o folosești ca să bei din ea și după aia mă parchezi pe raft până data viitoare când o să ai iarăși nevoie de mine.

Știu că trebuie să fim numiți cumva și trebuie să se știe câți suntem sunt în companie și ce facem, dar parcă nu îmi place chiar să vorbești despre mine ca despre o cană. Nu vreau să jignesc cana, dar totuși, măcar eu pot să mă abțin să nu scuip cafea pe oameni. Nu îmi place nici când mă faci resursă în întâlniri în care se vorbește despre alocare de resurse, căci mi se pare că mă simplifici, iar eu sunt un exemplar unic și minunat în compania mea.

Crezi că ai putea să îmi zici coleg sau om sau specialist sau ceva care să sune mai bine ca resursă?

Cu mult drag,
Resursa colegă de excel cu tine

De ce fluieră constructorii femeile

Știți cum noi oamenii suntem proști în cap și avem nevoie de cineva să ne zică că suntem grozavi ca să credem că suntem grozavi? No, eu sunt mai rău ca orice prost din ăsta, căci pe un munte de îndoieli stupide, de genul de ce aș știi eu mai bine decât alții cum sunt eu, când ei sunt mai mulți și mai obiectivi, mi s-a pus zilele astea ca o cireașă putedră pe tort o neagră supărare.

Mergeam eu prin oraș și la un moment dat mi-am văzut imaginea într-o vitrină și am zis aoleu, ce urât sunt îmbrăcată. Copilul, de altfel angajat part-time la Vogue, a aprobat că am avut și zile mai bune. A doua zi mă înțolesc frumos, cred eu, și la o plimbare rapidă prin mall, trec prin zona triștilor purtători de pungi, veșnic așteptând o nevastă să iasă de la cumpărături. Unul își ridică privirea cu speranță, eu zâmbesc cu speranță așteptând să îmi valideze prezența cu o privire lungă, dar el pleacă apatic capul înapoi în telefon lipsit de orice interes. Tristețe amară și supărare neagră. Vremea mea a apus. Tristețe, câmpii de tristețe….(inserați aici multă tristețe de toate formele și culorile, tristețe întreruptă doar de activitațile zilei, dar totuși cel puțin 5 minute de tristețe bifată pe zi sau poate la două zile.)…….

Munți de tristețe zile întregi până când azi a răsărit curcubeul pe strada mea.

Intram în Cora, el ieșea din Cora. Eu mă grăbeam. El s-a oprit și s-a uitat după mine. Eu am pus capul în pământ. El mi-a zis șuierat că ar avea ceva aventură cu mine, folosind cuvinte greu de reprodus pe un blog civilizat. El era un mic septuagenar pervers. Eu am alergat repede în magazin, dar sunt iarăși pe val. Doar cu o mică repoziționare în publicul spectator.

No, acuma știți de ce fluieră constructorii femeile? Nu că se așteaptă vreodată să aibă succes, ci pentru că ei au înțeles acest mecanism al nevoii umane de validare. Ei chiar le fac un serviciu, ajutându-le să se simtă grozav în propia rochie. Cred că noi subestimăm rezultatele meditației cu trafaletul în mână.

Bătrâneii perverși nu știu încă ce au înțeles, dar vă anunț când aflu. Poate tocmai l-am ajutat pe Cărtărescu să scoată o carte De ce fluierăm femeile și o să conțină răspunsul și la dilema asta.

inima slabă

Bunicul plângea tot timpul când mergeam acasă. Îl tot certam că de ce plânge că doar ne vedem în fiecare lună și el îmi zicea că inima lui e slabă și plângea în continuare. Utima dată când a plâns, am plâns împreună. M-a întrebat dacă moare și i-am spus că da, că o să moară. Am stat și am plâns împreună până când l-am auzit pe băietul mare strigându-mă. Am fugit la prunc ca să îmi arunc tristețea peste gard și să nu mă mai uit în ochii apoși ai bunicului. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci.

Ieri, când copiii au început să cânte la spectacol și am văzut ochii mari și calzi ai băiatului meu, am simțit cum mă îneacă plânsul și rămân fără aer. Fără motiv, fără logică, fără minte. Eu știam că sunt stâncă. Tot timpul am auzit că sunt prea realistă și simplific totul în bucăți prea reci. Adică, eu cred că pot să conduc echipe, să mă cert cu clienți, să pun presiune, să privesc rece, să iau decizii grele, să fac audituri și să stau ca un bolovan nemișcat în drum, dar mă apucă bocitul la un concert amețit în care al meu nici n-a fost vedetă?

Tati, de când cu copiii ăștia cred că îți port eu mai departe inima asta slabă.

De fapt nu e chiar așa de rău

De doi ani, după ce am adus lumii o incredibiloasă contribuție cu al doilea meu băiet, duc pe picioare o greutate mult mai mare decât cea normală mie și mult prea mare pentru cât poate duce garderoba mea.

La nivel conștient pot afirma că mă lupt activ și serios cu demonul ăsta și cumva tot el învinge. Cât a fost plecat minunatul meu soț am pus vina pe stres și pe lipsa completă de timp de a mă ocupa de mine. Minunatul soț s-a întors și eu sunt tot la fel de sexi și de apetisantă ca înainte. Știu ce înseamnă greutatea extra pentru sănătatea mea și știu ce înseamnă în contextul bagajului genetic de cancer și infarcturi ale familiei mele. La nivel declarativ știu toată povestea. A venit vara. La nivel vizual oglinda și garderoba de sezon mă lovesc dureros. Și deși știu toate astea nu reușesc să dau încă de momentul de film în care mă ridic din cenușă ca un flamingo grațios și îmi iau zborul spre mărimea M.

Dacă totuși de fapt nu e chiar așa de rău? Dacă totuși am fost la cumpărături și mi-am găsit haine de vară care chiar îmi plac? Dacă totuși bolile alea mă vor ocoli și mă vor lăsa să mor în somn la 76 de stop cardiac ca bunica mea? Nu ar fi chiar așa de rău. Și ce e chiar așa de rău în greutatea asta? Aș putea să nu mă mai uit în oglindă mai deloc sau numai la față, acolo arăt încă binișor. Dacă nu m-aș mai cântări deloc și aș avea numai grijă ca hainele noi să mă încapă? Dacă aș lua un ibuprofen când mă doare șoldul și aș ignora alte dureri? Dacă mi-aș spune că e normal să fiu așa, doar am doi copii și m-aș concentra pe ei și doar pe ei?

Vedeți ce creier șmecher am? Tocmai mă salvează de disconfortul unei diete pe viață din cauza căreia el ar rămâne fără zaharul lui prețios. În plus de asta ar trebui să se chinuie un pic și el e mega mega leneș. Ce motive aiurea pentru slăbit îi dau eu. Ce câștigă el din toate astea? Dar pe bune. Nimic! Numai stres și niciun câștig. Fusta neagră strâmtă poate fi înlocuită ușor cu verde largă, iar înghețata produce doar serotonină. Mno…cred că eu sunt nebună și el e cel rațional și eficient.

Voi care ați slăbit și ați rămas așa cu ce l-ați momit să nu vă saboteze pe fuckerul ăsta care ne controlează viața?

Premiul cu coroniță

Se termină școala și vine vremea premiilor. Îmi plăceau premiile. În clasa primară am reușit să port coroniță. Eram așa de fericită de aproape explodam. Învățătoarea a luat mai puține coronițe decât trebuia și la final s-a trezit că nu are coroniță și pentru ultimul băiat din clasă. S-a uitat la mine si m-a rugat să îi dau coronița mea. I-am dat coronița și cred că am plâns tot drumul spre casă. Era coronița mea! O meritam. I-a dat-o unui băiat care nici nu era așa bun. Eram nervoasă și până în dimineața asta nu am înțeles ce cred că a făcut.

Sunt copii pregătiți cumva natural pentru succes academic. Au răbdare, au minuțiozitate, au o inteligență mai ridicată și le place să învețe stând la un birou. Au un fel de avantaj genetic care dublat de muncă îi duce pe primele locuri. Ei vor fi mai tot timpul premianți și rezultatele lor trebuie recunoscute și apreciate.

Sunt copii pregătiți natural pentru alergat sărit, foșneală, lipsa de răbdare și învățat experimental. De multe ori ei nu vor fi premianți pentru că nu vor fi în top 5 la matematică sau română. Dar ce facem cu strădania lor? Ce facem dacă un astfel de copil începe clasa abia rezistând 10 minute pe scaun și o termină rezistând toată ora, punând întrebări bune și reușind să aibă importante achiziții pentru modul lui de învățare. El nu merită un premiu pentru perseverență? Pe el nu ar trebui să îl încurajăm pentru progres?

Sunt copii pregătiți natural pentru a umbla calea de mijloc, nici prea energetici, nici prea docili, nici strălucind, nici dând greș. Ei rămân tor timpul în marea masă a celor fără coroniță, dar fiecare are o calitate pe care învățătorul o vede. Ei nu merită să știe la ce sunt buni, iar primind un premiu pentru asta să le punem o fundație bună pentru furtunile existenței care vor șterge cu ei pe jos?

Ideea e că poate premiile astea pot să creeze progres, dar nu cred că o vor face prin frustrarea celui care nu a primit premiul, ci prin aplaudarea a ceea ce e individual și puternic în fiecare copil.

Poate asta a vrut să facă învățătoarea mea. Sau chiar rămăsese fără coroniță… Ca noroc că nu o să aflăm niciodată, așa pot să cred ce vreau eu.

Omorâți-l pe Făt Frumos

Muzica de funal de acompaniament se ia de aici: https://www.youtube.com/watch?v=5m_ZUQTW13I

Făt Frumos nu există. Ok? E o fantezie pe care mintiuța ta de copchilă naivă a produs-o pe când te uitai la Sailor Moon și pe când citeai Mândrie și prejudecată. Făt Frumos e o himeră pe care o să o cauți toată viața și după care o să măsori orice bărbat pe care îl vei întâlni. Tot mintiuța ta îți va da toți hormonii de care ai nevoie și te va îmbăta în toate iluziile pe care vrei să le crezi până te face și te măriți cu el și vei crede că el e Făt Frumos. Pe când mintea ta se va relaxa căci tocmai a asigurat reproducerea speciei, tu vei începe să te trezești din beție și să vezi că Făt Frumos are șosete împuțite, că râgăie și se părțâie, că are un set finit de filosofii de viață, că nu ascultă indie și nu merge la sală cât de des ai vrea tu, că vara umblă prin casă în chiloți și că atunci când răcește își scrie testamentul ca ultimul laș.

Și pleci să cauți alt Făt Frumos, convinsă că totul a fost doar o greșeală și că el e undeva acolo într-o cămașă frumoasă, cu o barbă îngrijită, cu vorbe dulci și priviri suave. Și mama ta te încurajează să nu te mulțumești cu orișicine cum s-a mulțumit ea cu tatăl tău, care numai Făt Frumos nu e. Și arunci tot și te duci puternică și liberă în lume, fără să poți chiar zice ce nu era bine la bărbatul ăsta, dar clar nu era Făt Frumos.

Nu mai bine îl omori pe Făt Frumos și cauți doar un om cu care să te potrivești tu chiar și atunci când nu ești epilată, când ai crampe menstruale, când ești balonată și când îți put picioarele în teniși? Mda, nu te gândeai că nici tu nu ești Ileana Cosânzeana, nu?