Competență și dependență

Ești în concediu, relaxat pe o plajă. Sună telefonul. Scotocești prin geantă plin de lene. Cineva de la seviciu. Răspunzi, ajuți, închizi telefonul aparent iritat. Îi spui colegului de cearceaf Iară mă sună ăștia și arunci cu scărbă telefonul. Te întinzi la loc pe șezlong și te mângăi imaginar ușor pe un umăr cu mândrie Sunt așa de bun că nu se descurcă fără mine. Sunt bun măi!.

Ăsta de mai sus sunt eu pe când confundam competența cu dependența și sper de dragul conversației că și voi ați trecut sau sunteți prin zonă. Deși frustant câteodată, să te caute lumea în concediu era un semn că numai tu știi sau poți să faci niște chestii, fie prin performanța ta ridicată, fie prin atipicitatea situației cu care lucrai în contextul respectiv. Măi, era un sentiment călduț bine și dacă tot era plăcut, de ce să schimbi ceva și să nu rămâi un mini-zeu pe tarlaua ta? Păi, ce te faci dacă te-ai plictisit și vrei să mai schimbi tarlaua, dar ești așa de bine înfipt în ea că durează luni de zile să transferi ce făceai tu? Yep, ești blocat, iar oportunitățile zboară pe lângă tine. Ce te faci dacă trebuie să îți iei un concediu medical mai lung și îți țâțâie curul cum se vor descurca fără tine? Sau ce faci dacă nu mai ai cu cine schimba idei noi pentru că nu ți-ai împărțit bomboana cu nimeni? Ce faci când anunți că vrei să pleci și toți colegii intră în panică și te privesc speriați cu întrebarea Ce naiba facem acum? Cât de liber te simți în contextele astea?

Acuma, uitându-ne pe cealaltă parte, dacă ești un mini-zeu sunt lucruri pe care le faci mai ușor sau mai repede sau mai bine ca alții, doar așa ai ajuns un mini-zeu, dar în momentul în care ești un mini-zeu și pentru că numai tu poți să faci o părticică din munca echipei, atunci tu și echipa ta sunteți într-un loc nasol pentru toți. Poți rămâne mini-zeu și dacă mai înveți și pe alții cum să facă ce faci tu, chiar dacă poate nu vor reuși la fel de bine, dar eu cred că e spre binele tuturor. Și încă ești un mini-zeu mai tare, căci nimeni nu îți va putea contesta viziunea pe termen lung, pe lângă performanță, iar toată lumea vrea sisteme stabile, ceea ce devine sistemul tău în momentul în care nu depinde de un om. Da, vor avea de pierdut în lipsa ta, ești un coleg incredibil de grozav și apreciat și așa de simpatic și de profi și de bun și bun de luat acasă, dar ei vor funcționa în continuare și asta e cel mai important după plecarea ta.

O frază specială pentru manageri: dragilor, noi suntem cei mai loviți de boala asta și prin natura muncii ( vrei să lași echipa să lucreze nu să se ocupe de căcaturi de management)  și prin natura noastră ( ne place să fim tari și să salvăm ziua la final). Legat de echipe, cred că modul în care se organizează echipa și cum se discută cu clientul ar trebui să fie cunoscut de toată lumea din echipă, transparent și familiar tuturor, ca în momentul în care managerul își rupe gâtul, lucurile să meargă aproximativ la fel. Luată ideea asta mai departe, la orice nivel, un manager își poate face o echipă de manageri complet independentă și funcțională, cel puțin în măsură de 80% fără să fie necesară prezența lui.

Singurele impedimente în a rezolva problema asta de dependență e viziunea pe termen lung, alegerea oamenilor potriviți, consecvența de a lupta pentru un sistem autonom și dorința de a bea 3 săptămâni Matini pe plajă cu telefonul închis.

O nimica toată!

Un kurtos greu de uitat

De câtva timp am început să facem cu băiatul cel mare exerciții de independență, un pic mai târziu decât am fi vrut, dar măcar ne-am trezit și am început.

Ieri, l-am trimis la coadă la kurtos în Parcul mare și noi am plecat la locurile de joacă. I-am dat 14 lei și i-am zis că probabil va trebui să primească rest, dar nu știam exact cât.

După vreo 10 minute a apărut mândru ca un pepene cu kurtoșul lui. Nici dacă îl lăsa tac-su să se joace un an tancuri nu ar fi fost așa de fericit.

La un minut după apariția lui, am văzut alergând spre mine o fată cu 2 lei în mână. Mi-a zis că băiatul uitase restul și a fugit după el, în contextul în care parcul e în spatele gheretei, deci chiar a trebuit să se chinuie un pic să îl găsească pe amețitul corect.

Măi, eu am rămas așa de impresionată de nu vă imaginați pentru un gest atât de corect și neașteptat și totuși atât de firesc într-o lume normală la cap. Vă rog să nu mai dați banii pe prostii când mergeți în parc, ci să luați kurtos de la prima cabană de lângă cișmea și să zâmbiți oricărei fete care vinde acolo.

Mulțumesc mult! Köszönöm szépen!

Ce faci când te amuțește un țânc?

Azi, la școală, îl așteptam pe cel mare în curtea școlii și l-am dusnpe micuț să se dădea pe o hintă. A alergat la mine să mă pupe, eu fiind la un pas de hintă, și s-a întors repede la hintă ca să o găsească ocupată de o fetiță de vreo 10 ani. Sergiu a rămas blocat și a zis că era hinta lui. Fetița i-a răspuns că acum e a ei și să plece că nu îi plac picii.

Copilu s-a întors către mine și m-a întrebat de ce i-a luat fetița hinta. No? Ce să îi zic? I-am zis că poate nu e tocmai bine ce a făcut. Ea a plusat că nu îi plac ăia mici și să se care. I-am zis că acum câțiva ani era și ea la fel. Colega ei m-a pus la punct că dacă vorbesc despre ea și ea o să vorbească despre mine că e dreptul ei să riposteze.

Măi, eu m-am blocat.

Am pățit o fază similară, într-un parc, când niște băieți au spart sticle pe trotuarul pe care se dădeau copiii cu bicicletele și au ținut piept cu brio unei tanti care îi certa și le zicea să curețe.

No? Ce faci în cazurile astea? Cum vorbești cu ei ca să le arăți că nu e ok ce fac fără să devi un adult idiot și fără să le spui că sunt niște copii proști și răi? Că mie asta mi-a venit să îi zic fetei azi.

2 bucăți de hârtie igienică

Era cam 3 dimineața și pe întuneric m-am târât la baie, forțată de cana uriașă de apă băută înainte de culcare. Rup hârtia și îmi dau seama că ajunsesem la sfârșitul sulului. O rup în jumătate și las 2 bucățele lângă toaletă dacă cumva are nevoie și Soț.

Atunci m-am trezit de-a binelea. Să fie asta iubirea? Pe lângă vorbe mari și rețete complicate, să stea de fapt în asta iubirea? În gesturi mici, automate, în care te gândești și la celălalt la fel de natural cum te-ai gândit la tine? Să stea iubirea în ultimele două bucăți de hârtie igienică sau în ultima lingură de salată de vinete sau în a merge să iei tu pâine când îl vezi pe celălalt obosit sau în a pune automat două căni de ceai pe foc sau în a pune o pungă de gheață la frigider preventiv înainte de lecția celuilalt de motocicletă sau în a-i cumpăra și lui ceva când mergi să îți iei țoale, deși știi că nu are nevoie sau a o trimite la culcare și a culca tu copiii când vezi că ea e obosită, fără să spună vreun cuvânt sau să ascunzi ciocolata când ea zice că vrea să slăbească și să mănânci numai pe furiș?

Cred că de multe ori ne bazăm mai mult pe urechi decât pe ochi când măsurăm iubirea, dar cum toți suntem niște handicapați emoțional și nimeni nu ne învață ce să spunem și cum să spunem, de multe ori ni se pare că nu mai e nimic unde nu sunt multe cuvinte dulci. Neh, nicio declarație nu poate să mai bată două bucăți de hârtie igienică lăsate deoparte noaptea la ora 3. Asta e un fel de declarație supremă, spontană și plină de afecțiune pentru atunci când hormonii nu îți mai încing mintea.

Voi când știți că mai sunteți iubiți și după ce s-a ridicat vălul nebuniei și a început să se așeze praf prin casă?

Inglorious little bastardette

Stăteam la coadă la farmacie. M-am pus la coada de lângă ușă și așteptam fără niciun chef să îmi vină rândul. Aș fi putut sta așa ore întregi, numai să fiu în liniște, eu cu gândurile mele.

La coada unu, cineva se agita. Mă uit și văd o tipă care se tot uita spre mine. Mă uit la ea, ea continuă să se uite fix la mine. Din când în când mai întorcea capul spre farmacistă, dar după aceea, revenea la mine.

I-am zâmbit și mi-a zâmbit. După mai multe schimburi de priviri mi-a răsărit în cap un gând plăcut. Oare m-a recunoscut? Oare e prima persoană care mă recunoaște? Oare ce articol o fi citit? Ce sentiment plăcut. Uite, după atâția ani mă recunoaște cineva. Dar oare cum mă recunoaște că eu am părul foarte scurt față de poza de pe blog? No las, mă recunoaște și ce fain e.

Farmacista termină, tipa ia repede punga și fuge afară din farmacie prin spatele meu. Mă întorc bulversată. Avea bicicleta lăsată în spatele meu, la intrarea în farmacie și nu era legată…de fapt o verifica să nu o fure cineva…

Tunete și fulgere! Azi fac 4 ani de blogging și gloria fuge de mine mai ceva ca o tipă în spandex pe bicicletă verde. Tunete!

9 în 19.09

În 19.09, eu și mândrețea mea de soț facem 9 ani de când am fost la o mega petrecere care uimitor concidea cu nunta noastră și unde noi am fost ca doi invitați care s-au distrat cât au putut. Nu știu ce meniu am avut, nu știu ce s-a băut sau ce gust a avut tortul, dar știu că am dansat toată noaptea și ne-am bucurat unul de altul și de lumea care era cu noi.

Cineva mi-a zis că nu vorbesc despre soțul meu mai deloc și că nu am scris niciodată despre el sau despre meseria lui mai specială și ce înseamă asta pentru noi, așa că m-am gândit să profit de moment.

Ovi e Ovi și e al meu, până se va decide să nu mai fie al meu și atunci va face asta fără picioare, căci eu o să i le rup.

E un Ovi ca toți Ovi, un amestec fain de tot felul de bune și rele și ce mă uimește la el e modul în care, deși nu zice nimic, învață ceva din fiecare zi și se luptă cu el să fie un pic mai altfel în ziua următoare. Ovi râde și te face să râzi, mai ales când te iei prea în serios, lucru vital pentru o soție care se ia prea în serios, mult prea des.

Ovi mai e o sută de lucruri și nu o să vă zic niciunul, pentru că e treaba lui să facă asta și nu a mea.

Mno, faceți ceva pentru mine și pentru Ovi, că tot e aniversarea noastră? Fără felicitări și alte prosti, vrem numai un mic favor. Vreți? Da? Da?

Nouă ne-ar plăcea tare dacă în 19.09 v-ați lua partenera/partenerul și i-ați spune pe îndelete ce vă place la ea/el și după aia ați face sex nebunesc de ne-ar înjura vecinii voștri cel puțin o zi după. Vă lăsăm musai și melodia asta pentru ambient https://youtu.be/129kuDCQtHs. Mulțumim!

Când știi că e vremea unui război

L-am văzut cu ochii mei. Tocmai terminasem de curățat bucătăria și m-am învârtit toată ziua pe lângă ea ca să pot prinde momentul în care va apărea.

Știam sigur că o să își facă apariția undeva după ora 19:00, dar nu știam exact cine îl va aduce și dacă teoria mea, pe care o construiesc de luni întregi nu va fi demontată. Aș fi dat orice să am dreptate, deși dacă aveam dreptate însemna că suntem totalmente pierduți dacă eu nu mă ridic împotriva ei și nu declanșez o acțiune pe mai multe planuri.

Am ieșit să pun hainele la uscat și când m-am întors să verific bucătăria… apăruse. Era hidos. Era singur și murdar numai pe jumătate. Stătea nemișcat în chiuvetă și se uita la mine cu niște ochi plini de ură. Și-a ascuțit marginea și mi-a aruncat printre zimți: Uită-te bine. Eu sunt începutul și sfârșitul. Toți mă vor urma, iar eu o sa plec doar ultimul. Sunt coșmarul tău și nu poți scăpa de mine. De acum încolo îmi chem rudele.

Am țipat îngrozită. L-am luat în mână și am alergat spre sufragerie urlând: Cine a lăsat cuțitul ăsta nespălat în chiuvetă?

Cu ochii plini de groază copilul cel mare a spus: Tata.

Mi-am încleștat pumnul și am răcnit: Tu nu știi că după ce apare un lucru nespălat în chiuvetă fiecare va crede că e ok să le lăsăm în chiuvetă și astfel primul nespălat va fi urmat de toți ceilalți care ar trebui să stea în mașina de spălat și nu să se adune în chiuvetă? Tu chiar nu știi că după ce se adună un morman în chiuvetă, ne e groază să ne atingem de el căci e prea mult de lucru și după aia se strânge un morman și mai mare și totul devine un munte de vase murdare până ce o amărâtă femeie își face curaj să le mute în mașina de spălat? Tu chiar nu știi?

Se uită la mine și spune simplu: Nu.

Plec neînțelesă și desumflată de acest răspuns ignorant, atât de simplu și prin asta atât de jignitor, după ce eu tocmai îi dezvăluisem măreața mea teorie.

Spăl diavolul și jur să întăresc vigilența oștilor în zona posedată. O să încep cu cadeții, iar abia la final cu domnul maior.