7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

Recent am dat un mini-interviu pentru o lucrare de disertație despre managementul de proiect. Întrebarea finală era Ce crezi că ar putea face mai bine managerul de proiect?. Cum eram în vacanță, neuronul meu nu a putut produce mare lucru, dar de atunci mă tot gândesc și am adunat o listă cu ce mi se pare că nu se găsește scris prin alte articole și pe mine nefăcutul lor m-a lovit la un moment dat.

Deci, în ordine aleatoare, 7 gânduri de gândit pentru un manager de proiect

  1. Stabilirea beneficiilor – Un proiect vine cu un buget, un scop și un termen limită, chiar și în lumea Agile tot avem niște direcții. Discuția care nu are loc când managerul de proiect primește mandatul e cea a Ce vrea compania noastră să obțină de la proiectul ăsta?. Din conversația asta poți afla că e ok dacă ieșim cu 10% în pierdere, dar cu o relație foarte bună și perspective clare de viitor sau poți afla că termenul limită e crucial, dar scopul se poate schimba sau că vrem să ne facem un nume în acea arie și să stăm și în cap numai să primim un rating bun. Trebuie înțeles clar de la început What’s in it for my company ?
  2. Stabilirea toleranțelor – Discuția e similară cu cea anterioară, dar vorbește despre gradele de libertate ale managerului care sunt tolerabile de către companie și pentru care nu trebuie luate măsuri speciale și discutat cu mandatarii proiectului. Ce pompos a sunat, nu sunt sigură că e foarte corect, așa că explicația e ca astfel: dacă profitul e între 8% și 10% e Ok, fă ce știi tu, dacă profitul scade între 7% și 8% Trebuie să povestim.
  3. Subimplicarea echipei – Câteodată managerul de proiect uită că echipa duce în fapt proiectul și că fără informarea și implicarea ei în deciziile proiectului, bătălia va fi dificilă. Știu că majoritatea managerilor de proiect am fost cândva oameni tehnici, dar cum nouă nu le place să ne zică clientul cât durează o funcționalitate, așa nu îi place nici echipei să ia altcineva decizii pentru ei.
  4. Neclaritate în miza clientului – What’s in it for them? Bun, știm de ce facem noi proiectul, dar de ce îl face clientul și de ce îl vrea și ce vrea fiecare om din echipa clientului știm? Câteodată ce se spune diferă de intențiile individuale și de bătăliile interne, care pot omorî un proiect cu potențial succes.
  5. Neclaritate în miza echipei – What’s in it for us? Cum motivez echipa? De ce ar vrea să facă proiectul ăsta? Ce e cool la el? Cum să îi țin interesați? Știu că o să spuneți că nu e treaba managerului de proiect, ci a liderului de echipă și nu o să mă puteți convinge deloc.
  6. Focus pe organizare doar – Ca manager te poți gândi că treaba ta e organizarea și facilitarea și clarificarea și ale cuvinte ce se termină în alea și poți uita de inovația tehnică, de automatizarea procesului de producție, de simplificarea procesului de dezvoltare și de toate cele care fac viața mai ușoară și mai distractivă.
  7. Plan de proiect, dar nu de echipă – E ușor să te gândești că azi începe proiectul, peste trei luni se termină și iei altul cu altă echipă, deci planul tău trebuie să fie de proiect. Dar dacă ai putea să faci planuri și pentru construirea și îmbunătățirea echipei, ca atunci când terminați proiectul fiecare individ să fi învățat ceva, iar echipa să fie mai puternică? Când ai reveni să lucrezi cu ei ați avea deja și o relație faină și lucrurile ar merge și mai bine. Nu ai vrea asta?

Atât! Am zis 7, 7 am gândit. Voi mai aveți idei?

Vara asta

Vara asta nu merg la Jazz in the park.

Vara asta nu merg la Street food thingie.

Vara asta nu merg la Electric castle.

Vara asta nu merg la Untold.

Vara asta nu vreau decât să stau pe canapea cu tine și deși de 9 ani mă uit în fiecare seară la moaca ta dură de mascul alfa domesticit doar parțial, îi ok să mă uit la ea și în timp ce tu te uiți la meci. Da, o să reușesc să fac asta liniștită și o să îmi fac și unghiile în timpul ăsta, căci știu cât de mult iubești mirosul de acetonă.

Suntem ok, eu zic să mai sprijinim aceeași canapea încă vreo 9 ani. Pot să mă apuc să îți fac și ție unghiile?

Cărțile pe care le-am urât

Citeam zilele astea niște bloguri căutând ce să mai citesc și am dat peste liste și liste de MUST-Read, unele pe care le citisem deja și nu îmi plăcuseră deloc. Mi se pare că dacă nu ne place o carte o dăm deoparte și pa, dar dacă ne place o carte tare imediat spunem că oau ce carte faină.

No, loviți-mă cu ce cărți ați urât. Am un voucher mare de cheltuit așa că mă bazez pe voi. Hai, fără rușine. Uite, eu am urât profund Solenoid și Război și pace ( deși pe ăsta l-am și terminat) și nu mă prea impresioneză că o să dați ochii peste cap cu incultura mea. Am urât De veghe în lanul de secară și Legendele Olimpului. 

Hai, bine, loviți-mă și cu ce cărți ați iubit. Vara mea e pe umerii voștri!! Ah, îmi ziceți și de ceva muzică nouă? Ceva ce să nu fie Mettalica, vă rog! Zilele astea mă obsedează asta: https://www.youtube.com/watch?v=JUaVhMjlPZg&index=5&list=RDD52qnC7dJcQ  și asta: https://www.youtube.com/watch?v=D52qnC7dJcQ&list=RDD52qnC7dJcQ&start_radio=1 

Povestea de nescris

Asta e o poveste pe care aș fi vrut să nu o scriu niciodată, dar cum nu știm ce rost a avut, așa nu știm dacă scriind-o nu ar ajuta pe cineva.

În martie 2016 stăteam senină cu mama pe canapea la povești când s-a oprit tristă și cu ochii în lacrimi a spus că are cancer. Triplu negativ, stadiul 3. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Povestea asta e despre ce va fi cu tine, aparținătorul, după ce afli asta.

În prima fază am trecut din șoc în acțiune. Focus complet pe ce e de făcut: caută doctori, cere păreri, caută pile, ascultă sfaturi, citește nebunește tot ce prinzi pe net. Mintea prinsă în acțiune refuză complet să gândească altceva decât că va fi bine, se rezolvă, nu e atât de grav, nu o să pățim noi asta.

Al doilea șoc sunt coridoarele spitalelor. Dacă ar putea vorbi pereții ăia, atunci ar urla durerea. Încerci să fii tare și să încurajezi, dar în mintea ta începi să te îndoiești că va fi bine. Te gândești la moarte și rămâi fără aer. Pe cine vei mai suna tu în fiecare dimineață?

Când chimioterapia intră pe făgaș, începi să te simți inutil.

Al treilea șoc e rasul în cap.

Nu poți ajuta cu nimic răul care se instalează. Ești un aparținător inutil, care ar fugi la mii de km numai să nu vadă durerea. Începi să simți furie. Furie oarbă, mută și surdă. Furie că vi s-a întâmplat vouă, furie că nu poți face nimic, furie că nu știi cum să te porți mai bine, furie că optimismul tău nu se ia, furie că nu îți poți urla furia.

Spre finalul tratamentului, când e tot mai rău, se cuibărește frica. Frica uriașă care aproape te înghite. Frica, nu că chimioterapia nu va funcționa, ci frica că poate inima sau corpul va ceda. Apoi frica că și tu vei păți la fel.

Operația e ca o gură de aer proaspăt. Doctorul ăla va scoate tot răul afară. Nu îl cunoști, dar știi tu sigur asta. Te gândești că va face el curat bine bine și totul se va rezolva.

Radioterapie. Te simți la capătul drumului, poți respira, ați reușit, dar de ce cel de care aparții nu vede că sunteți la capăt, că ați scăpat? De ce e așa de obosit și pesimist? Furie, confuzie, epuizare.

E cumva un amar pe care îl duci cu tine zilnic și pe care nu vrei să îl știe nimeni, căci atunci poate s-ar purta diferit. Te izolezi în durerea ta și te încăpățânezi să duci bătălia din postura stâlpului ce trebuie să fii. Nicio fisură nu e permisă.

Apoi, liniște și așteptarea încordată a fiecărui CT și a răspunsului nu au apărut metastaze. Vrei cu orice preț să închizi cartea, dar frica rămâne. Dacă revine? Când revine? Ce fac atunci? Zâmbești și îți spui că e o lecție, că trebuie să învățăm toți să profităm de orice clipă. Începi să simți acut că nu mai ai timp de prostii, că trebuie să îți găsești rostul, că nu ai voie să îți mai amâni viața. Povestea asta devine și despre tine, nu numai despre bolnav.

…….

Așa a arătat povestea mea. Noi scriem încă finalul și deocamdată suntem în poziție de învingători.

Dacă vei trece prin toate astea încercă doar trei lucruri: să nu te întrebi obsesiv de ce, să muțești furia și să ai un om din exterior cu care să vorbești despre ce e cu tine. Îmi pare rău. Va fi ca naiba. Dar poți mângâia, alina, aduce un zâmbet, a ține o mână, a șterge o lacrimă, a face un compot, a cumpăra o floare, a schimba un pampers, a pune un pansament, a cumpăra medicamente, a scrie un pomelnic, a lua o perucă, a citi o carte și a lupta zilnic, cu încredere oarbă. Nu poți decât să dai forță, căci bătălia nu e a ta, și forța ta e mai puternică decât inutilitatea ta.

Para

S-a așezat lângă mine. Avea o pară în mână, mare, galbenă. Mă uitam la ea, mirată, de unde a apărut. A șters para de tricoul alb și mi-a dat-o. Am mușcat fericită din ea. Stăteam amândoi și ne uitam în zare. Nu mă simțeam deloc ciudat. Era ceva natural în întâlnirea noastră.

S-a ridicat și mi-a ținut umbră cu pălăria lui uriașă de paie. A dat să plece încet, dar după un pas s-a întors și mi-a zis simplu:

Nu mai căuta. Nu e nimic în drum. Umblă-l numai. Ia momentele astea mici de stupoare, puneți-le în traistă și umblă mai departe. Atâta e tot.

S-a întors și a plecat. Am sărit în picioare și am urlat după el, dar nu s-a întors nici măcar o clipă. Am aruncat cu para după el fără să îl ating. Mi-am strâns mai aproape traista și am pornit iarăși la drum.

…..

Mamii, hai odată. La ce te tot uiți?

La capătul drumului, copile.

Melancolii spulberate

Soarele tocmai răsărea și era timpul de plecat. M-am cuibărit în pat lângă el. M-am uitat la fața lui liniștită. L-am mângâiat pe obrazul la fel de fin ca atunci când era bebeluș. L-am mirosit încercând să regăsesc mirosul de lapte.

L-am strâns în brațe și i-am șoptit Copil iubit, e vremea să te trezești. Mergem acasă. S-a întors cu fața la mine, a zâmbit și s-a încolăcit în jurul meu. Mi-am amintit de când se trezea și încă cu ochii închiși cerea Tatao cu lapte. Poate totuși copilașul meu nu e încă așa mare.

Mi-am plimbat degetele peste urechile lui mici, peste năsucul lui, peste ochii uriași cu gene interminabile și i-am șoptit iarăși Hai copil frumos, trezirea.

S-a întins ca un pisoi mic ce era, iar apoi și-a îndreptat lăbuțele spre pantaloni și și-a împins puternic puța în spate, a deschis ochii și a zis râzând Ai văzut ce puțoc gigantic am?

… Și gata cu filmul idilic.

Azi chiar cred ca suntem fucked up

Știți filmulețele alea cu insulele plutitoare de gunoaie din ocean de se tot învârt pe social media? Eu m-am gândit de multe ori că nu poate fi așa de rău și că sigur le-au filmat ăștia din ceva unghi șmecher de îți dau senzația că sunt mult mai mari sau că exagerează ca să șocheze. Habar nu am de ce tot încercam să îndulcesc mizeria actuală a omenirii.

Ieri a fost furtună pe mare, ceea ce înseamnă că valurile au crescut și marea a adus tot ce a putut în golfulețul în care ne ducem noi și vreo 20-30 de familii viața monotonă de păzitori de prunci aduși la aerosol. Pe mijlocul golfului marea s-a umplut de alge. Nu mai puteai intra în apă fără să treci de vreo 3 metri de alge. Pe lângă alge era plin de pungi de plastic, dopuri de sticle, sticle, bucăți de jucării, saci de rafie, paie și inclusiv pixuri. Toate pluteau într-o veselie și pe alocuri se opreau pe mal.

Lumea privea scârbită apa și ocolea frumos marea de mizerii, intrând în mare mai prin dreapta sau mai prin stânga. Copiii se jucau liniștiți la mal printre ce aducea marea și nu mișcau nici cu un degețel gunoaiele.

La un moment dat o tanti a început să strângă plasticele care ieșeau dintre alge în zona liberă de înot și le-a dus la gunoi. A fost singura. Niciun alt colocatar de șezlong nu s-a molipsit de dorința de a curăța.

Scârba nu i-a mișcat decât spre piscină, părăsind plaja.

Azi, plaja a fost curățată de cei ce o întrețin și noi, boierii, am revenit să ne fixăm vitamina D.

Am crezut mult timp că atunci când faci ceva bun și cu sens trebuie să ții pentru tine, ca să nu pară că te lauzi. După ce mi s-a mai copt un pic mintea, am crezut că trebuie să spui ce faci bine și cu sens, ca să inspiri și pe alții care poate au aceeași structură ca tine, dar nu știau ce pot face. După ce am văzut cum lumea preferă să stea în gunoaie decât să vadă exemplul clar că se poate face ceva atunci, pe loc, nu să aștepte să facă altul al cărui job e asta, mi s-a dărâmat și credința exemplului. Cu tot zen-ul meu, azi, chiar cred ca suntem fucked up.

Marea, în schimb, nu e. Pe un dop de sticlă am găsit o întreagă colonie de scoici. Dopul era aproape complet refolosit de micuțele organisme ca o casă plutitoare. Nici nu am știut cum e mai bine… să îi arunc la coș sau nu.