Frumusețea plânsului

Plânsul de copil este cel mai iritant sunet pentru creierul uman. Este așa tocmai pentru a alerta adulții că un copil are nevoie de ajutor. Plânsul propriului copil declanșează în organismul mamei o furtună de reacții de protejare. Orice, dar orice, numai să se oprească din plâns. Orice variază de la ținut în brațe la legănat la cântat la cumpărat înghețată la explicat la diversiune la promisiune la disimulare la șantaj la amăgire la urlat la plesnit. Orice, doar să se oprească.

Și nimic nu se schimbă de la copil la adult. Copiii-adulți nu plâng în fața părinților pentru că părinții nu pot să le audă plânsul. Plânsul e rău, plânsul e lipsa fericirii, iar tot ce vrea un părinte e fericirea copilul lui. Dacă plângi înseamnă că nu ești bine, iar instictul de apărare se trezește și mama va încerca să facă orice să alunge tristețea în loc să o lase să poposească un pic, să o povestească, să o scormonească și să îi dea credit la fel de mult ca fericirii.

Plânsul nu e mai rău ca râsul. Sunt amândouă reacții a căror prezență arată un psihic care funcționează și care se auto-reglează. Plânsul e durere, supărare, frustare, îngrijorare, frică, anxietate, dorință, dor, singurătate, foame, nesiguranță, necaz, descurajare, dezamăgire… Poate nu trebuie tratat cu nimic, ci doar vorbit până emoția e clară și sursa ei e acceptată și integrată ca fiind parte normală din multele culori ale minții noastre.

Mi-a luat ceva timp până să mă prind pe propria piele că rolul meu ca părinte nu e să cresc un copil fericit ci să cresc un copil echillibrat care să își cunoască râsul și plânsul și să le accepte pe amândouă în mod egal. Fericirea trebuie să și-o construiască singur, eu nu pot face mare lucru la asta.

Mi-a luat ceva timp și până să mă prind că probabil noi suntem generația care o să își învețe părinții că plânsul e bunicel și el.

Cum ar zice adorabilul meu nepot crescut în pita democrației: E dreptul meu să plâng!

Trăim niște timpuri foarte faine.

Robina de Hood

Eu nu știu să fac multe și nici nu îmi place să fac multe.

Îmi place să înot și o fac destul de decent. Pot lega fără efort patru lungimi de crawl într-o alunecare de un calm și un lin perfect corpului meu în timp ce mintea mea nu face altceva decât să caute mișcarea cea mai eficientă. Că mă întrec toți vitezomanii din bazin, nu mă prea impresionează. Eu sunt ca o pisică de mare, iar ei niște rechini. Pisicile sunt grozave, toată lumea știe.

Îmi place să trag cu arcul. Am arcul meu, un recurve de lemn ușor, sud-coreean. Are niște curbe line și o formă atât de naturală de odată luat în mână greu îl lași. Când nu am copii prin jur sau câteodată când simt că o iau razna, plec în pădure să trag cu arcul. E un exercițiu perfect de calm, nemișcare și concentrare. Dacă sunteți curioși, japonezii au o artă chiar a trasului cu arcul numită kyudo. Aici găsiți un mic intro: https://youtu.be/OA2EnemzBpk

Singura mea problemă e că sunt un arcaș undeva între slab și foarte slab și mai am enorm de învățat. Printre ce mai am de învățat e să nu mă omor la o tragere.

Ieri mi-am proptit ținta în deal și cum mi se părea că nu stă prea bine, mi-a venit ideea genială de a o sprijini de o ușă veche.

Mi se părea stabilă, dar am zis să încerc să trag o dată să văd că e ok. Pentru o dată iți pui protecție pe mână? Nu.. Evident. Și coarda a făcut șpang și mâna mea rotită incorect a luat-o din plin. Nu arată așa de rău, nu?

No biggie, nu-i prima dată. Mă apuc de tras. Respir, calibrez, trag. Săgețile zburau ca apucatele. Vreo jumătate se opresc în ușă și nu în țintă, vreun sfert atacă copacii din deal, iar restul ating grațios ținta în zona neagră.

Cum o parte dintre săgeți erau împlântate bine în ușă, mă proptesc cu un picior în ușă și trag zdravăn. Fiecare săgeată are în capătul în care stă pe coardă un cap de plastic ca un clește. Știți cam cât de tare doare să tragi cu toată forța o săgeată dintr-o ușă și capul din plastic să ți se oprească in picior? Cam așa de tare:

No biggie, am pățit și mai rele.

După vreo oră de antrenament periculos am reușit să pierd iremediabil o săgeată prin livadă. Acuma, când ai prunci, nu e prea bine să lași chestii ascuțite în calea lor căci oricând ar putea încerca să te omoare cu ele, așa că m-am apucat de căutat. Dau de nenorocită înfiptă bine în rădăcina unui copac și trag cu veselie, dar cu mare atenție la picioare. Săgeata iese, piciorele sunt întregi, fac un pas înapoi, alunec pe un măr și mă rostogolesc cu curu fix într-un desiș de urzici. Sorry, nu avem poze cu cur, dar asta chiar a durut.

Măi, dar nimic nu m-a supărat mai rău că mi-am rupt 4 săgeți. Big biggie. Am descoperit că dacă ricosează într-un măr se rup instant. Există o plasă specială de pus în spatele țintei care oprește săgeți, dar e scumpă ca naiba, așa că probabil o să mă mai risc un timp.

Trasul cu arcul e un sport foarte periculos! Când vedeți o țintă care arată binișor, să știți că în spatele ei stă un om vânăt și care a muncit tare pentru galbenele alea.

O găleată de Oau

Mă uit la ei de vreo oră cum mută pământ dintr-o movilă într-o găleată de apă. Știu că va trebui să arunc tot pământul la loc și să spăl găleată și nici că îmi pasă. Din când în când îi aud strigând-mă și încerc să nu răspund.

Îmi mut atenția spre soare și aștept apusul. Undeva un greiere cântă. Un țânțar îmi dă târcoale și zeci de muște îmbătate de mirosul merelor putrezite mă sâcâie cu zumzetul lor.

Mi-am luat găleata unde îmi strâng Oau-urile și am lăsat să cadă în ea momentul ăsta. De câteva luni strâng Oau-uri. Am o găleată pe care o port cu mine oriunde mă duc și de fiecare dată când simt că lumea se oprește în loc, iau momentul ăla și îl pun în găleata mea. Când o să închid ochii la 86 de ani, fix, o să strâng găleata asta la piept și o să mă arunc în neant.

Bădeni e un sat lângă Turda unde copiii se transformă în purcei. Autostrada e un drum care trece pe lângă Cheile Turzii de unde poți să vezi soarele apunând. Casa cu furnici din Alba e locul unde apa răcea asfaltul după o zi toridă. Terasa mamei e locul de unde se văd toate stelele. Pridvorul din Arieșeni e locul unde miroase a fân și cetină. Camera 202 e camera unde mi-am văzut prima dată copiii. Malul drept al Someșului e locul unde el a zis Vrei?. Bastonul bunicului e singurul care mai poartă urma mâinii lui. Parcul Babeș e locul unei epifanii de seară.

Niciunul nu e Bali sau India sau Vietnam sau Cambogia.

Oau-urile sunt peste tot, doar așteaptă să fie culese.

Tu ești acolo unde se termină intrebarea: Și ce vrei să vezi când o să privești înapoi la 86 de ani?.

Tu nu începi și nici nu te sfârșești într-un loc. Tu nu te regăsești într-un loc.

Tu ești acasă oriunde alegi să vezi și să culegi Oau-uri, în oricât banal și noroi ar sta ele.

Tu ești casa ta și poți străbate o lume întreagă pe o pătură, într-un deal, fără să te miști un centimetru.

Tu doar răspunde la întrebare.

Mămicuțe, graviduțe și bebei

Vai, dar v-a lovit un val de diminutive și vi se pare ceva în neregulă ca un grup de oameni serioși cu interese serioase să aibă numele Mămicuțe, graviduțe și bebei?

Adică dacă spui la caca căcuță sau kaki sau căchișor, nu vi se pare că va mirosi mai delicat, iar pruncul va fi ferit de oribilitățile acestei acțiuni?

Dar dacă ziceți pipilică în loc de pișu, nu vi se pare că parcă devine inodor și incolor?

Dacă să zicem că ați spune în loc de carne cărniță, șunculiță sau peștișor nu vi se pare că are un gust mai fin și copilașul va mânca mai cu spor?

Uhh, sau dacă ziceți tobogănaș în loc de tobogan, nu sună mai tentant?

Adică am fost o graviduță delicată care a avut mare grijă de embrionaș, iar acum când e un bebel așa dulce, o mămicuță nu poate să nu îl alinte cu tot ce poate, inclusiv prin cuvinte micuțe și drăguțe fix ca și el, mai ales când ele nu reprezintă un obiect mai mic, ci fix același obiect, dar spus mai delicat ca de exemplu pempărsel.

Sunt rea…știu…dar așa m-a făcut mămica mea, să mă deranjeze când ne alintăm ca niște femei tâmpițele, mici, delicate și vulnerabile, un fel de panseluțe născute fix în era feminismului de paradă.

Cel mai scump festival

Joi dimineață aterizează pe Aeroportul internațional Cluj Napoca, colegul de luptă afganistaneză al soțului meu aka Tommy_The_pălinca_beast.

Decid băieții să meargă să guste Clujul taman la Untold, dar nu oricum, ci după vreo 3 ore de depănat povești de război și de degustat delicii ardelenești formate exclusiv din porc și pălincă. La un moment dat i-am jignit cu niște pahare de apă și m-au hășâit de parcă aveam diavolul în mână.

La 10:30 fix pe o ploaie frumoasă, dar doar în tricouri căci ei sunt bărbați, cu o sticlă de apă de foc în mână, cu bietul nostru vecin, Flo, racolat în grup pe nepusă masă, au plecat agale pe jos spre festival.

De aici firul poveștii se rupe și eu mai știu doar atât:

Pe la 12, sună telefonul soțului, pe care evident că și l-a lăsat acasă și îl aud pe Flo urlând amarnic: Oviii, unde ești mă? Ovii, nu te aud. Îi închid telefonul și îi trimit mesaj că Ovi și-a uitat telefonul acasă. Îmi răspunde Ups.

La 12.30, sună iarăși: Ovii, unde ești mă? Îi explic iarăși că sunt nevasta și că Ovi și-a uitat telefonul acasă și pare că a priceput.

La 1, sună Tommy: Ovii, mate, where are you? Dă-i cu explicația iarăși și primesc răspuns în cea mai caldă engleză shakesperiană: Oh darling, I lost Ovi. Darling, are you here also? Where are you? Îl aud și pe Flo lângă el și sper că au priceput.

La 2, apar la ușă Flo și Tommy: Darling is Ovi home? NUUUU. NUU! NU-i acasă! Un moment de liniște și de mișcare browninană urmată de: Darling, we go find Ovi. I am a marine, I will find my mate. He might be dead. No, la dracu, dă-i și convinge namila că e marine, dar că mai bine se culcă, că de găsit nu îl găsește sigur. Într-un final își ia în brațe o pungă de chipsuri și merge să doarmă. Am auzit o bubuitură și m-am gândit că poate a leșinat lângă pat, dar tot e mai bine așa. Flo, care părea foarte treaz, începe să mă asigure că Ovi nu era așa de beat și că sigur se întoarce el acasă și ce zicea suna bine de tot, numai că i se plimba limba în gură ceva fantastic.

La 4:30 apare și soțul acasă. Îl întreb ce a făcut și mi-a zis așa: M-am dus să mă piș și ne-am pierdut. I-am căutat. Nu i-am găsit și m-am culcat pe o bancă. După care s-a culcat. M-am apropiat de el și i-am inspirat puternic expirația sperând că într-un minut intru în semi-comă alcoolică și dorm și eu în sfârșit.

Pe seară când s-au trezit au zis că lor nu le-a plăcut muzica și nu mai știu nimic, dar și-au pierdut pălinca și au cântat Swing low sweet chariot care probabil suna cam fix așa în capetele lor. Tommy și-a găsit într-un buzunar un șampon spray de femei. Ovi avea sclipici peste tot. Flo avea pete albastre pe tricou. Restul e tăcere.

Concluzia lui Tommy a fost că s-au distrat maxim, dar a fost cel mai scump festival la care a fost el, cam 25 de lire ora…

M-am gândit să vă spun și o poveste reală cu loseri de UNTOLD, că prea am văzut numai poze aranjate cu super distracție. #rezist.

Un pic despre munte și un pic mai mult despre altele

Când am apăsat butonul de Înscriere, acum vreo două luni, știam că începând din ziua următoare o să spun tuturor că voi merge la Școala de mers pe munte, tocmai ca să nu las loc fricii de a anula totul în ultimul moment. Scuză bună aveam căci toată lumea îmi știe deja nenorocitul de șold stâng care a produs ceva hăhăieli în povestea asta, dar care nu îmi dă pace deloc. Motivul adevărat de anulare era de fapt frica teribilă de a sta cu 27 de necunoscuți și a nu știi ce să zic și cum să fac să nu își dea seama cam cât de strâns îmi e stomacul când nu e în spatele unei tastaturi.

Mno, nu vă zic ce a fost în capul meu zilele astea și cum am trecut prin școală, dar vă zic numai de ce să vă înscrieți anul viitor, fix la școala asta și nu la altele.

Școala asta e mult mai mult decât despre munte, dacă tu vrei să auzi ce îți zice pe lângă cursurile despre echipament, prim ajutor sau orientare.

Școala asta e despre pasiune, despre oameni care își fac munca cu pasiune și responsabilitate, oameni care deși stăteau în ploi și frig de 3 săptămâni, aveau încă răbdare să dea toate explicațiile din lume și să răspundă la te miri ce întrebări.

Școala asta e despre echipă, despre echipa care are grijă de fiecare membru al ei care e pe munte, dar nu uită nici să ducă afine sau flori celor rămași la bază să păzească corturile sau să țină focul aprins.

Școala asta e despre te ține de cuvânt oricât de greu ți-ar fi și a te duce după apă deși nu îți mai simți tălpile de bășici sau a tăia lemne deși nici nu mai poți respira din cauza fumului.

Școala asta e despre puținul mult și multul puțin găsit în maniferestări simple cum ar fi să-ți împărți pâinea sau pateul cu colegul care poate are mai multă nevoie decât tine.

Școala asta e despre respect față de colegul tău de cort, colegul tău de tabără, cursantul care va folosi cortul tău peste o săptămână, străinul care va călca pe aceeași potecă ca tine.

Și nu în ultimul rând, școala asta e despre liniște și cum să înveți să te asculți.

O mână dreaptă și o mână stângă

Erau aseară într-un părculeț de copii și făceau încet ture de alee. Undeva la 80+ amândoi. Ea se clătina și se sprijinea de el. El o strângea tare de mână și din când in când, se oprea, îi lua mâna și i-o punea pe braț ca să poată scoate niște pâine să arunce la porumbei. Apoi stăteau nemișcați, proptiți unul de celălalt și se uitau la porumbei.

După ce se odihneau așa, ea își muta mâna de pe brațul lui și îi căuta palma dreapta. Când palma ei stângă se oprea protejată în palma lui, porneau iarăși spre capătul aleii. Nu vorbeau nimic, doar se plimbau printre copiii gălăgioși care alergau de colo colo. Am vrut să le spun cât sunt de frumoși, dar mi-a fost rușine.

Cred că iubirea e un act deliberat. Într-o zi te decizi că o să îl iubești pe celălalt și că o să te ții cu dinții de asta. Când vălul hormonilor se ridică, când fiecare crește diferit, când copiii îți iau toată pacea, când serviciul îți fură nopțile, când timpul își ascute gheara, când tentațiile răsar la fiecare pas, atunci, cred că iubirea devine un act deliberat.

Atunci cred că iei decizia să nu-ți mai faci vise și să continui monoton din obișnuință sau să pleci sau să iubești tot ce e de iubit și să pui deoparte ce nu îți place.

Nu cred în suflete pereche, în cupluri perfecte, în mari iubiri și în povești de Hollywood. Iubirea se învață greu, se păstrează greu și se întreține greu. Iubirea asta te ajută să știi exact unde e mâna dreaptă pe care să îți sprijini mâna stânga.

Nu sper să aveți toți parte de ea, ci sper să aveți toți parte de puterea de a o crea.