Am o super putere și nu o dau

Mi-am dat seama azi că eu am o super putere!

Pot, oriunde am merge, după 38 de secunde de studiu și comparații, să fac următoarele observații:

  • ce soț mega sexi am
  • ce soț super cool am
  • ce noroc pe capul lui că după atâția ani e tot ultra sexi
  • ce noroc pe capul lui că îi creez condiții să meargă la sală
  • ce soție super cool sunt
  • îl mai țin vreo 6-8 ani, după aia poate începe să se ramolească
  • uhh, dar ce bine îi vine tricoul ăsta, sigur eu i l-am luat

No? Să vă văd. Aveți puteri din astea? Și nu, nu îi zice miopie. 😛

O fustă de birou cu dilemă

Azi, pe când așteptam cu încordare să se deschidă un blestemat de excel, singura mea sursă de fericire zilnică, m-am pornit la observat colegi și m-a lovit o dilemă de birou. Dacă nu o rezolv, nu cred că pot să dorm sau să revin mâine la același excel.

Situația: Dacă îți pică cu tronc o colegă de serviciu și faci cumva și te cuplezi cu ea și ești mega ultra amorezat și mega extra hormonat, ce naiba faci când apare tipa la serviciu într-o super fustă, toată strâmtă fix în părțile perfecte? Apare pe lângă biroul tău, tu te faci că îți e indiferentă ca să păstrați aparențele, dar în mintea ta rulezi filme cum te duci și îi tragi una peste fund. La naiba, dar nu poți face așa ceva și în tot timpul ăsta, fucking 8 ore, tipa o să se plimbe pe sub nasul tău și tu stai ca nesătulu și salivezi pe taste. Gata concentrare, gata task terminat la timp, gata cu totul. Plus de asta începi să îl vezi și pe Gigelul de lângă cum se uită lung după fusta ta și îți vine să îi arăți unde e monitorul și treaba lui. Jos ochii de pe fusta mea! Masa de prânz, îi zici să ieșiți să mâncați și așteptând cuminte liftul, te gândești că acum va fi momentul. Se deschid ușile…Căcat, liftul e plin. Rulezi așa toată ziua, seara, epuizat și ultra stârnit de așteptare, sfâșii fusta în bucățele, după care începi să ai fantezii periculoase despre cum ai putea atinge fusta asta și la birou, dar să nu vadă nimeni și să nu ai probleme nici tu și nici fusta. Uhh, dileme, dileme, ce incitant. Ca un fel de Mr and Mrs Smith, numai că eu am sprâncene mai faine ca Brad.

Pe repede înainte…trec vreo 3 ani, aceeași firmă, aceeași fustă, povestea deja veche, dar ce tare arată colega asta noua cu fusta ei nouă și uite cum se plimbă prin fața ta și pe când începe să îți curgă încetișor saliva pe taste, fusta ta se încruntă spre tine și gata cu filmele. Nici petrecerile de firma nu mai sunt chiar la fel, niciunul nu vă puteți bucura de un pic mai mult alcool și miserupismul care vine cu el. Și diminețile par a fi altfel, nici măcar nu mai poți să tragi un pârț amărât în mașină sau să te scobești în nas la semafor că fusta ta e cu tine în FIECARE dimineață spre serviciu. Doamne dă o delegație!

Pe repede înainte…despărțire cu suferință, aflată încetișor de tot biroul, fusta ta se cuplează cu altul…Cu ce îi ăsta mai bun ca mine? Dar ce i-a trebuit la ăsta? Ce interesant, o să ajung în același proiect cu el. Ha haaa, jar mănânci băiete!

Dilema: Cum se descurcă oamenii cu relațiile astea la birou? Adică chiar să nu ai nici măcar 8 ore de pauză în care să poți să nu fii perfect? E ca un preludiu transformat în maraton. Cum naiba rezitați? Ce faceți? De ce faceți?

Să ne înțelegem o treabă

Bun, să ne înțelegem o treabă. În aprilie , dacă nu vrei să devii și tu depresiv, stai departe de mine. Aprilie e luna mea întunecată, când în ciuda florilor, bondarilor și hormonilor de împerechere de afară, eu văd totul în gri. Absolut totul! Până și un gigolo în spandex roz devine un fleșcăit în indispensabili gri.

Dovada:

15 Aprilie 2016

26 Aprilie 2016

25 Aprilie 2017

4 aprile 2018

8 aprilie 2018

9 aprilie 2019

Pledoarie încheiată. Dacă ne vedem luna asta e pe riscul tău, să nu zici că nu ți-am zis.

Post trist și cu înjurături

Mă așez obosită pe marginea patului și îmi dau jos încet șoseta dreaptă. Doamne cât e de murdară. Mă ridic să o duc la coșul de rufe și spatele mă înțeapă, nesimțit, aducându-mi aminte că l-am ținut pe micuț prea mult în brațe. Micuțul nu mai e micuț. Tocmai sărbătorise un nou an achiziționat în grabă, printre bunici, nași și fini, în haosul caracteristic famililor cu copii.

Cu o săptămână înainte, printre unchi, mătuși, verișori și necunoscuți, îl petreceam pentru ultima dată pe unchiul lui. Ce straniu. Ce succesiune, sufocant de rapidă, de dealuri și văi prin care fugi de tristețe cu sufletul la gură sau fugi spre bucurie cu mintea căutând flămândă să uite că și ea trece.

La naiba cu toate. Îmi trag jos șoseta stângă și aud iarăși o voce de săptămâna trecută, urlând cu disperare: Ce se întâmplă măi? Se duc ai noștri. Pizda mă-sii. Și ce să facem?

Respir și las furia să plece.

Aud râsete de copii. M-am decis. Mâine o să fie o zi bună, iar pentru asta trebuie numai să găsesc doza perfectă de analgezice pentru mâine dimineață și cantitatea perfectă de vișinată din seara asta.

Numai de aș și găsi vișinata. Soooțț! Ai băut tu vișinata? Pizda mă-sii de treabă! Scuze, Sooțț.

Ultimul Ioan

Bunicul făcea în unele dimineți un munte de pâine în ou. Te trezeai dimineața în miros dulce de pâine prăjită și în miros înecăcios de ulei prăjit. Știa să taie franzela în felii de grosimea perfectă, ca după prăjire, pâinea să nu fie nici uscată și nici necoaptă la mijloc. Iubeam diminețile alea, iar mirosul de pâine în ou îmi aduce un zâmbet dulce pe buze și acum. Bunicul a fost primul Ioan pe care l-am cunoscut și care mi-a vrăjit copilăria cu o iubire caldă și egal iubitoare de dulciuri.

Unchiulețu avea povești magice despre China și despre Africa și despre o mie de locuri și de străzi necunoscute mie din București. Știam mai multe despre translatorul lui din China decât despre vecinii lui de bloc. De Crăciun, când se tăia porcul, apărea în ușa bucătăriei cu un zâmbet cât toată fața, dar cu o privire încruntată și striga: În casa asta nu dă nimeni de băut? A doua zi, apărea pe la amiaz, pe când toată bucătăria era înghițită de forfota de făcut cozonaci și se tânguia încet că îl cam doare capul. Îmi zicea Ruxăndrica și mă lua de după umăr ca să îmi mai povestească ceva despre un gutui sau o glicină. Unchiulețul a fost al doilea Ioan pe care l-am cunoscut și care mi-a vrăjit copilăria cu voia lui bună și cu răbdarea infinită de a explica orice.

Băiatul cel mic e o veselie cu ochi și o ființă mică cu un râs care umple casa și îi zguduie fiecare milimetru de piele. El este al treilea Ioan. De miercurea trecută, de când căcatul ăsta de cancer ne-a lovit iarăși, micuțul a devenit ultimul Ioan din neamul lui Bărbănțan. Mă uit la el și sper să crească bucătar pasionat ca primul Ioan și iubit și blând ca al doilea Ioan și mai sper să reușim să îi facem copilăria plină de magia bunicilor și a unchilor și a mătușilor și a verișorilor, așa cum niște oameni dragi mi-au făcut-o mie.

Săptămâna mea

Dacă ar fi să scot un citat dintr-o carte pe care am ajuns să îl folosesc zilnic, ăsta e:

Jur că dacă pe timpul unei conferințe repeți la fiecare gând de ce naiba e asta? de două-trei ori propoziția magică, aproape că reușești să pleci numai la jumătatea conferinței.

A doua zi, îmi răsuna încă în cap așa de puternic, că nu am reușit să mă enervez deloc când mi-a aruncat un copil o cana de cacao pe cămașa albă, ci mai degrabă eram curioasă în ce formă se întinde pata pe ea și dacă o mai pot scoate după ce revin de la serviciu.

Eu zic să încercați și dacă funcționează vă zic și din ce carte e.

PS: pentru curiozitatea voastră: forma unei oi robotizate.

Jurnal de voluntar amator – Episodul cu soare

Cioc, cioc, am ciocănit și azi pământul la Pădurea Transilvania 5.0. Plantarea numărul 4 pentru prunc și 5 pentru mine și absolut cea mai faină și cea mai grea. Fiecare plantare are un episod aici pe blog, dacă sunteți curioși de cum au decurs ostilitățile de-a lungul anilor, luați de citiți: 123, 4.

Am avut vreme incredibilă, am stat pe lângă niște puști foarte faini și puternici, am avut un responsabil de parcelă organizat și pragmatic, am avut croissante bune la noi, am avut o șopârlă în vizită și am făcut echipă faină cu Andreea și pruncul meu cel grozav.

Mă gândeam să vă zic de ce facem asta și de ce nu ne lăsăm încă de treabă, pe lângă motivul evident de a da ceva înapoi pădurii în schimbul a tot ce îi luam:

  1. activitatea asta e a mea și a lui. Suntem o echipă, eu cu el și el cu mine. Eu sap groapa, el pune puietul și îl acoperă cu pământ, eu bătătoresc, el mai pune pământ, eu plec la următoarea groapă, el mai meșterește ceva.
  2. an de an învățăm cum să fim mai pregătiți ca să rezistăm mai mult. Am ajuns la formula magică de: 2 Snickers, 2 Croissante cu ciocolată și o pungă de chipsuri. Așa, copilul funcționează cele mai multe ore fără să se dea bătut. Pentru el e un mic maraton și când se vede lucrând cot la cot cu adulți se simte mare.
  3. an de an prinde mai mult curaj. Merge să ia puieți sau apă sau împrumută de la alții o sapă. Deși pare nimic, pentru el e un efort destul de mare să vorbească cu necunoscuți sau să ceară lucruri, așa că azi când a plecat cu o tanti să strângă pungi goale rămase de la sticlele de apă a fost mare lucru.
  4. an de an îl văd mai implicat și mai puternic. Anul ăsta nu s-a lăsat până nu a săpat el cap-coadă câteva gropi și credeți-mă că nu a fost ușor deloc.
  5. anul ăsta l-am simțit plin de mândrie că el știe deja cum se plantează un copac și nu mai are nevoie să asculte instrucțiunile. L-am pus să le asculte totuși și a constatat, tot mândru, că nu știa o chestie și că a mai învățat ceva.
  6. nu are nimic de câștigat din munca asta. Absolut nimic, în afară de o brățară, dar stă și povestește cum în timp acolo o să se mute căprioare și veverițe și iepuri și că poate o să le placă, deci învață să dea ceva din care nu are niciun câștig.
  7. învață că natura trebuie îngrijită și că are o datorie de a nu-și bate joc de ea și nici de munca pe care o face. Povestea asta cu grija o înțelege mai bine când se chinuie să planteze căt poate el de corect un puiet pentru ca să nu fie smuls la prima ploaie zdravănă sau sufocat de iarbă.
  8. a zis că îi place.

Mă gândeam să vă mai rog doar să luați poveștile astea ca posibilă inspirație și atâta tot. Eu, vă pupez și mă duc să îmi pun un pic de gheață pe mână, căci eu tot nu învâț să nu mă țin de sapa aia ca de viața mea. 😉