Discuții întrerupte

Stătea deja de o oră cu ochii pironiți în tavan când s-a decis că nu mai are rost să se mai chinuie să doarmă. Somnul o ocolea de mult, dar în ultimele zile parcă îi devenise dușman. De câte ori reușea să adoarmă, vise triste și pline de durere o întorceau la tăcerea nopții și la umbrele de pe tavan.

Era prea devreme să se ridice din pat. A început să îi vorbească ca de atâtea ori în ultimii ani. I-a fost sprijin și speranță când se lupta pentru el, pentru ea, pentru toți. Câteodată îi părea așa de aproape, ca peste abia câteva secunde să dispară înecat în disperarea cu care se agăța de el. Rece și departe câteodată, cald și aproape altădată.

Tăcerea casei goale e tăiată brusc de o voce. De unde vine vocea? Ce e asta? Ce se aude? Nu e din camera mea.

O voce rece, metalică.

Doamne, ce e asta? Am înnebunit? Vorbești cu mine? Nuu, nu se poate. De ce să nu se poată? Dar eu nu merit să vorbescă cu mine. Doamne Dumnezeule.

Tăcere. Iarăși tăcerea rece.

Dacă totuși a intrat cineva în casă? Caută în debara bastonul vechi și iese temătoare din cameră. Se îndreaptă spre bucătărie când aude iarăși glasul rece. Strânge cu putere bastonul și trântește ușa de perete.

”Alertă de urgență. Acesta este un mesaj….”

Morții mă-sii cu tehnologia și RO-ALERT-ul vieții. Nici să vorbești în pace cu Dumnezeu nu mai poți.

Scuze Doamne că am înjurat un pic.

Fapta bună vs responsabilitate

Am auzit o emisiune la radio azi și m-a bulversat. Moderatorii vorbeau despre fapte bune, iar copiii trebuiau să sune să spună ce fapte bune au făcut.

Câțiva copii au spus că își ajută colegii la școală sau la teme, ceea ce sună a faptă făină și bună, deci total de acord.

După aia, vine un val mărișor de copii care sună și spun că și-au strâns hainele sau au ajutat mama la curățenie sau la spălat vase sau la întins rufe.

No, aici am rămas pe gânduri. Foarte fain că copiii și-au ajutat părinții, dar ciudată autoîncadrarea faptei la fapte bune, din punctul meu de vedere. Evident, este vorba de copii și definițiile unor astfel de termeni sunt foarte subiective și discutabile, dar capul meu tot s-a activat. Dacă ne gândim că fapta bună e ceva ce faci din bunătatea sufletului tău, cu niciun câștig personal, atunci faptul că îți ajuți părinții la curățenie nu ar trebui să se încadreaze la responsabilități, în secțiunea de nasol, dar trebuie să ajuți la a ține cuibul curat că doar și tu ai partea ta de murdărire?

No, poate am înnebunit de tot, dar v-am zis că mi-e teamă că ne stricăm copiii la cap cu cât îi menajăm și pamperim și când ne lasă balamalele le aruncăm în cârcă că sunt niște puturoși?

Părintele perfect

Uite care e faza. Părintele perfect poate e mai jos în bloc, dar la tine în casă nu e. Nici la mine în casă nu e și am senzația că, totuși, nici la vecina aia deșteaptă cu gura mare nu e. Pur și simplu nu e și dacă te mai autoflagelezi că nu ești părintele perfect, deși te dai peste cap toată ziua, atunci numai zi-mi și vin eu și te bat.

Unde preferi tu să afle copilul tău că niciunul nu suntem perfecți, că el nu o să fie perfect și că viața nu e perfectă, dar e ok și așa? În mediul lui, unde lucrurile pot fi controlabile și explicate sau de pe afară, unde nici tu nu știi exact ce se întâmplă.

De ce crezi că e rău să vadă că oamenii pot fi nervoși pe tine dar totuși să te iubească în continuare? De ce e rău să vadă că tu greșești și dacă îți dai seama e normal să îți ceri scuze? De ce e rău să știe că mâncarea se arde și după aia se mănâncă pâine cu gem și tot ține de foame? De ce e rău să nu fii zeu pentru nimeni? De ce nu ai depășit școala și transformi părințeala într-o competiție pentru coroniță?

De ce ai vrea să creadă că cineva poate fi perfect când absolut nimic nu e perfect? Îți dai seama unde ridici ștacheta pentru el și pentru tine și cât o să vă chinuiți mai departe amândoi ca să atingeți nebunia asta?

Orice om perfect sau moment perfect e doar o idee creată de minte pentru ce a vrut ea să vadă în omul sau în momentul respectiv. Mintea are un mod grozav de a remodela amintirile ca să rămână din ele fix ce vrea ea și va altera orice imagine cu sentimentul pe care îl vrea stăpânul ei.

Oricât te vei strădui să fii un părinte perfect, o să o dai in bară în moduri pe care nici nu ți le poți închipui acum, iar mintea copilului tău va îmbrăca orice amintire în senzația pe care o vrea ea. Un copil iubit și respectat va genera imaginea părintelui perfect, chiar dacă nu l-ai învățat să schieze, chiar dacă nu i-ai luat jucăria dorită și chiar dacă ai strigat la el să îți strângă șosetele și nu ai spus-o în cel mai zen mod posibil.

Poți iubi tare tare și asta va fi destul de perfect. Încearcă.

Chestia asta cu călătoritul

Dacă chestia asta cu călătoritul e o mare schemă a unor băieți deștepți care s-au prins că pentru o grupă mărișoară de oameni consumatorismul nu mai prinde și s-au gândit să le vândă alt vis pe pâine?

Ia uite ce fain arată:

Adică viața ta va fi cu adevărat viață dacă călătorești. Adică viața ta nu e viață acuma. Dacă treci printr-o perioadă mai proastă și îți ridici probleme existențiale inerente și dai de vreo 20 de oameni care share-uiesc citate din astea, alte 20 care pun poze sclipitoare din vacanțele lor ( evident că toți suntem minunați în vacanță) și vreo alți 20 care vorbesc pe la birou cum și-au luat bilete de vacanță în Machu Picchu, pac, ți-a picat fisa. Asta îți lipsește. Călătoritul. Unde? Sigur o să găsești unde, dar nu la munte în Apuseni că acolo nu este vibe bun. De ce? Că fericirea se caută și poate dai de ea prin lume, că ea nu stă prin jurul casei.

Nu zic că nu sunt oameni născuți cu asta în sânge, dar mi-e teamă că o altă parte sunt născuți numai cu căutarea existențială în sânge și de calea urmată în căutare se ocupă strașnic un marketing deștept.

Ce ziceți de pozele cu citate despre călătorie unde pe fundal sunt plaje și mări?

Ce ziceți dacă top 10 țări care depind de turism sunt aproape toate legate de plajă și mare? https:// www.worldatlas.com/articles/top-10-countries-most-reliant-on-tourism.html

Da, o să ziceți că nu e chiar așa, că evident că dacă începi să faci turism și îți merge, atunci evident că investești în asta și atunci depinzi mai tare. În plus de asta ce ai face pe o insulă în afară de turism? Dar măcar dacă recunoaștem asta, recunoaștem că atunci, sigur ai nevoie și de marketing ca să ții plaja deschisă și că marketingul înseamnă să apeși pe emoțiile care o să creeze reacție? Cred că aceeași emoție vinde haine sau cosmetice sau operații estetice. Promisiunea că viața ta va fi mai bună după ce le vei face, că tu vei fi o variantă mai bună a ta.

Ceea ce poate fi perfect adevărat, numai că mă întreb dacă efectul nu se duce repede, iar după ce ai vazut vreo 4 capitale din Europa, cam toate sunt la fel, dar tu tot te duci să mai vezi și alte 5.

No, hai ziceți că mă aberez, dar de ce te-ai duce să vezi Bruges, în loc să stai calm la tine pe canapea să te uiți la In Bruges?

Cred că de fapt am scris pentru cei care nu merg prin capitale sau prin locuri exotice fără un scop clar și sunt maxim fericiți cu asta și s-au prins că trebuie să își creeze în mediul lor aventuri continue care să le hrănească nevoia de a simți că își trăiesc viața. Poate totuși m-am aberat un pic.

Multitasking cu cizme turcoaz

16:00 Începe ședința la care trebuia să particip. Oameni din 3 țări, convorbire pe Skype. Mă pun pe mut și ascult.

16:10 Sună Soț. Îi închid.

16:12 Sună Soț. Îi închid.

16:13 Sună Soț. Îi raspund.

-Dragă, cu ce papuci am dus noi copilul la grădiniță azi?
-Cu cizmele turcoaz.
-Adică alea albastre?
-Da, turcoaz.
-Ok.

16:16 Sună Soț. Îi răspund.

-Dragă, ești sigură?
-Da, măi.
-E aici un bunic care zice ca sunt ale copilului lui, nu ale noaste.
-Vezi că scrie numele copilului pe ele. Pe cauciuc în afară.

-Unde? Că nu se vede nimic.
-Pe cauciuc în afară. Poate s-a șters, dar se mai vede un SE.
-Ok

16:20 Intervin și eu în conferință. Zic un status, pun o întrebare.

16:23 Sună Soț. Îi răspund.


-Tu dragă, mă cert cu omul aici. Cică îs ale lui cizmele, nu ale noastre.
-Soț nu te pot ajuta ACUMA, dar îs ale noastre.
-Ok, îl duc desculț acasă.
-Pe frigul ăsta?
-Vezi-ți de conferință.
-Ok

16:25 La dracu, intru repede pe grupul de părinți, scriu anunț cu cine a luat papucii copilului, caut o poză cu ei la Decathlon, salvez.

16:26 Ascult conferința cu poza papucilor tronând pe fundal.

16:27 Șterg anunțul de pe grup. Îl sun pe Soț.

-Dragă? (sfios)
-Da, am văzut. L-am dus cu ghetele azi dimineață la grădiniță. Cizmele îs la ușă.
-…. (liniște)… Ce tuți suntem.
-Și era să și bat un moș.

16:30 Se încheie conferința. La naiba, ce s-a vorbit? Multitasking nu funcționează în conferințe, nici multiparenting.

Ne cerem oficial scuze de la un bunic cu cizme turcoaz. Nu albastre, să fie clar. Turcoaz e culoarea.

Iubire studiată zilnic

Treceam cu micuțul pe lângă florăria mea preferată și l-am întrebat dacă nu vrea să îmi ia flori. Am intrat și am ales împreună un buchet făcut numai din flori galbene. A vrut să plătească el și mi-a cerut bani. Florăreasa i-a spus că atunci când e mare să îi cumpere flori la mami. Copilul a răspuns serios că florile alea sunt pentru mami și le-a luat el să le ducă până acasă. Mergea mândru ca un pepene copt în soare și nu am zis nici pâst cât a șters toate gardurile cu buchetul. Acasă, le-a ridicat glorios spre tatăl lui și a strigat Uite tati, ca tine am făcut.

Acestă introducere deschide întrebarea: Când și cum învățăm să locuim în cuplu?

Dacă copilul ăsta de trei ani a sesizat că achiziția de flori e ceva ce face tati pentru mami, se poate ca el să învețe ce e viața de cuplu prin expunerea în toată copilăria și adolescența lui la cuplul părinților, iar apoi fără să vrea să replice același tip de comportament cu partenera lui?

S-ar putea ca acest bagaj să fie unul din cele mai importante pe care să-l dăm mai departe și inconștient să îi învățăm cum să caute și să se regăsească, chiar, în relații reci sau confortabile, dar moarte sau pur matematice sau abuzive verbal.

Nu m-am gândit niciodată că ăsta ar fi un aspect unde chiar avem o influență asupra viitorului și fericirii lor și mi se pare o piatră destul de greu de dus în spate.

Când strigi la soț și îi zici Ești un porc sau la soție și îi zici Ești o proastă, te gândești dacă ți-ar plăcea ca copilul tău, adult fiind, să fie cel ce spune sau cel căruia i se vorbește așa în cea mai intimă relație a lui/ei? Momentan, nu ne place deloc să auzim pe la școală sau în parc că un relativ străin îi desconsideră, dar poate că, fără să ne dăm seama, îi pregătim pentru o viață în care să nu îi deranjeze să fie tratați astfel chiar în cuplu.

Când întorci spatele unei mângâieri sau unui sărut sau când nici nu mai vorbești la cină sau când nu mai ai chef să faci două cafele dimineața sau când nu mai spui Noapte bună, le arăți că, poate, așa arată o familie: copii, servicii, concedii… o succesiune de evenimente care trec peste doi străini triști care împart întâmplător aceeași casă.

Cum îmi învăț copilul să caute să fie iubit, respectat, ascultat, încurajat și toate astea presărate cu ceva pasiune, altfel decât stând într-o relație asemenea și manifestând zilnic comportamente care să adere la imaginea asta? Nu e numai datoria mea față de mine să o caut ci și față de ei și de relațiile lor.

Ce ne facem anul ăsta?

Este o mică tradiție printre blogări ca la început de an să facă o postare cu titlurile cele mai de succes ale anului abia trecut. Am dat și eu o statistică la mine prin debara și am găsit că anul trecut a fost dezastruos. Statisticile sunt la pământ față de anii anteriori.

Fie scriu tot mai prost, fie tot mai puțin, fie v-ați plictisit și v-ați mutat prin locuri mai verzi, fie am ales subiecte proaste, numai dileme.

Mno, ia ajutați-mă și ziceți ce mai vreți să citiți, de mai vreți să citiți. Și să trăiți La mulți ani!